Displazia coxo-femurală este o boală ereditară caracteristică câinilor ce determină o modificare a articulaţiei coxo-femurale, care sub aspect morfologic se manifestă prin ştergerea în diferite grade a cavităţii acetabulare, aplatizarea capului articular al femurului, mărirea distanţei intraarticulare, iar sub aspect funcţional, evoluând de la lipsa semnelor clinice până la şchiopătură gravă, fără o corelaţie directă cu gravitatea leziunilor morfologice.
Primele observaţii în legătură cu displazia coxo-femurală la câini au fost făcute de Schnelle (1935) care descrie existenţa unor astfel de modificări articulare ca o raritate. Examinând un număr mare de câini el constată că deformările articulare au aspecte diferite de la un animal la altul, fapt cel determină să încadreze diferitele forme ale bolii, în funcţie de gravitatea radiologică a leziunilor, în patru grade (DCF gr. I, II, III, IV).
După 1950, creşterea intensivă a câinilor de rasă, face ca displazia coxo-femurală să devină una dintre cele mai studiate boli la această specie, iar rasa cea mai intens studiată fiind Ciobănescul german, datorită ariei sale largi de răspândire.
Ulterior, boala a fost diagnosticată la aproape toate rasele, cu precădere la cele de talie mare şi constituţie robustă, la care ritmul de creştere la vârsta tânără este foarte mare. Cel mai frecvent afectate sunt rasele : Terra-Nova, Saint-Bernard, Rottweiller, Kuvasz, Schnauzer uriaş şi Boxer, însă maladia poate fi întâlnită şi la unele rase de talie mică. Sunt însă şi rase la care boala nu a fost diagnosticată, dintre acestea enumerăm: Pinscherul pitic, Barzoi, Greyhound.
Boala afectează în aceeaşi măsură masculii şi femelele, displazia coxo-femurală având o importanţă mai mare la câinii de serviciu deoarece aceştia nu pot fi supuşi la efort prelungit în timpul dresajului, obosesc în scurt timp şi acuză mari dureri articulare. Din această cauză depistarea bolii trebuie făcută cât mai timpuriu înainte de a se selecţiona câinii pentru dresaj.
Articulaţia coxo-femurală este o diartroză de tip enartroză la constituirea căreia participă coxalul, cu cavitatea acetabulară (acetabulum) şi femurul, cu capul articular. Cavitatea acetabulară pe radiografie este vizualizată prin cele două margini acetabulare, dorsală şi ventrală. Marginea acetabulară dorsală apare ca o linie uşor incurbată vizualizată ca suprapunîndu-se peste capul femural. Această situaţie denotă o imagine radiologică de bună calitate. Marginea ventrală este concavă şi delimitează nivelul adâncimii cavităţii. Această delimitare este divizată de către fosa acetabulară în două porţiuni : marginea acetabulară cranială şi marginea acetabulară caudală.
Joncţiunea dintre marginea acetabulară dorsală şi marginea acetabulară cranială formează creasta acetabulară plasată cranial, ca punct de importanţă considerabilă în evaluarea displazia coxo-femurală. În poziţionarea corectă a bazinului pentru investigaţie acest punct reprezintă cea mai laterală porţiune a structurilor osoase acetabulare.
Capul femural apare aproape rotund, clar delimitat, formînd un aspect de cerc incomplet, adică aproximativ 2 3 dintr-un cerc. Când se execută expuneri din poziţii de extensie forţată a membrelor, suprafaţa capului femural apare uşor înfundată în zona centrală, reprezentată de locul de inserţie a ligamentului rotund, formaţiune ce poartă denumirea de fovea capitis. Acest aspect nu va apare în situaţiile expunerilor cu membrele flexate.
Etiopatogeneza bolii. Displazia coxo-femurală este o tulburare manifestată printr-o anomalie de dezvoltare a articulaţiei coxo-femurale care determină o instabilitate şi o soliditate redusă a acestei articulaţi.
Clinic boala se manifestă prin modificări de aplomb şi şchiopătură, iar radiologic printr-o cooptare necorespunzătoare a capului femural în cavitatea acetabulară.
Etiologia bolii. Displazia coxo-femurală este o afecţiune ereditară ce stă sub semnul unei intervenţii poligenice în transmiterea acestei maladii. Aceasta explică multiplele grade de gravitate ale acestei afecţiuni, încât între aspectul normal şi luxaţia completă pot fi depistate diferite stadii intermediare. Pe lîngă aceşti factori ereditari pot interveni în agravarea maladiei şi alţi factori secundari cum sunt exerciţiile violente şi deplasările forţate în dresajul animalelor tinere care uneori pot declanşa leziuni de debut cu tendinţe de agravare
Experimental a fost posibilă reproducerea maladiei într-un procent ridicat ca urmare a administrării de estrogeni imediat după naştere.
Displazia coxo-femurală nu poate fi diagnostictă după naştere chiar dacă etiologia este ereditară, doar în cazuri severe diagnosticul se pune la cel puţin 10 –12 săptămîni. În cazurile mai puţin severe diagnosticul de certitudine se va putea stabili la 6 – 12 luni.
În mod teoretic maladia este întîlnită la rase canine de talie mare.
Alte teorii privind incidenţa displazia coxo-femurală sunt legate de dezvoltarea musculaturii pelvine, unii autori demonstrând existenţa unei corelaţii negative între dezvoltarea musculaturii pelvine şi existenţa displaziei coxo-femurale. Astfel, indicele muscular pelvin (IMP) este raportul procentual între greutatea musculaturii pelvine şi greutatea totală a câinelui (Riser,1967).
Alţi autori (Restnick, 1974) consideră dieta ca element important deoarece aportul mărit de hidrocarbonate au dezvoltat displazia coxo-femurală. Aceste rezultate indică faptul că hrana conţine substanţe de care anumiţi câini au nevoie într-o cantitate mai mare pentru o dezvoltare normală a articulaţiei. Acestea substanţe sunt reprezentate de: colagen, prolină, hidroxiprolină, alanină, lizină, hidroxilină, glicină, arginină (Minor, 1980). Această teorie nu a fost confirmată de alţi autori (Hansen, 1989).
Gravitatea clinica a displazia coxo-femurală este o problemă legată de greutatea animalului, adică la rasele de talie mică manifestările clinice sunt şterse, situaţie în care se încadrează şi rasele «de apartament ».
La tineret, displazia coxo-femurală se întâlneşte mai frecvent de la vârsta de 4-7 luni, la animalele aparent sănătoase care manifestă la început o modificare de aplomb în staţionare, decubit pe trenul posterior, un mers vaccilant, aplomb necorespunzător în deplasare cu tendinţa de rotaţie internă a regiunii jaretului, situaţie care poate să fie simetrică sau asimetrică, element important de diagnostic clinic asociat, de regulă, cu şchiopătura de gradul I.
Animalele prezintă sensibilitate crescută în cazul mişcărilor de abducţie. Şchiopătura este progresivă începînd de la uşoară jenă în deplasare pînă la cel mult şchiopătura de gradul II. În caz de luxaţie coxo-femurală, ceea ce înseamnă un grad ridicat de displazie coxo-femurală deplasarea animalului este dificilă, toate semnele descrise anterior sunt mai pronunţate. Aceste aspecte trebuiesc diferenţiate de luxaţiile traumatice prin metode radiografice.
La animalele mai în vârstă există o imposibilitate a utilizării acestora pentru exerciţii sau competiţii (dresaj). Deplasarea este dificilă. Nu se poate face o corelaţie între gradul de displazie coxo-femurală şi gravitatea semnelor clinice. De obicei, la aceste categorii apar importante leziuni secundare care pot accentua semnele clinice.
Displazia coxo-femurală poate să existe sub trei forme:
laxitate articulară cu sau fără modificări ale muşchiului pectineu la căţei ;
evidenţierea radiografică a subluxaţiei cu sau fără modificări secundare de artroză ;
displazie clinică manifestă şi şchiopături atât în perioada de creştere cât şi la adulţi.
După unii autori, în funcţie de gradul de displazie coxo-femurală (1-4) primele două grade sunt considerate ca rezolvabile, dar dificil de diagnosticat, pe când gradele 3 şi 4 sunt uşor diagnosticabile, deoarece semnele clinice de displazie coxo-femurală sunt uşor de asociat cu rezultatele examenului radiologic. Mulţi câini cu displazie coxo-femurală depistate radiografic au o viaţă normală, ceea ce înseamnă că nu este obligatorie manifestarea clinică de displazie coxo-femurală în cazurile depistate radiologic. Această situaţie este valabilă şi în cazurile câinilor la care perioada de creştere s-a încheiat. Alţi câini pot prezenta semne de durere articulară în timpul perioadei de creştere în special între vîrsta de 4-6 luni, dar mai tîrziu semnele clinice se remit. Aceste aspecte sunt valabile numai în displazia de gradul 1, maxim gradul 2.
Încadrarea pe grade de displazie se face atât după observarea modificărilor structurale osteo-articulare cât şi a valorii unghiului Norberg. Sunt unanim acceptate 4 grade de displazie, după cum urmează :
lipsa displaziei (displazia coxo-femurală negativă), capul femural aproape perfect rotund, spaţiul intraarticular este îngust şi uniform, unghiul Norberg de 105° sau mai mare, marginile craniale ale cavităţii acetabulare proeminente şi doar uşor rotunjite la margine.
suspect de displazie coxo-femurală (gradul I), spaţiul intraarticular este uşor mărit, unghiul Norberg este de 105° sau mai mare sau spaţiul intraarticular este normal dar unghiul Norberg este mai mic de 105°.
displazia coxo-femurală uşoară (grad II), spaţiul intraarticular este mărit, unghiul Norberg mai mic de 105° (100-105°) şi marginea cranială a cavităţii acetabulare este uşor aplatizată. Pot apare modificări uşoare de osteocondroză ale marginii cavităţii acetabulare.
displazia coxo-femurală medie (gradul III), spaţiul intraarticular mărit cu tendinţă spre subluxaţie, iar unghiul Norberg este mai mare de 90°. Apar şi modificări de aplatizare a cavităţii acetabulare şi modificări osteoatrozice.
displazia coxo-femurală pronunţată (gradul IV), luxaţia capului femural cu modificări evidente de formă şi modificări osteoartrozice, iar unghiul Norberg este mai mic de 90°.
La animalele tinere, apar aspecte articulare confundabile cu displazia coxo-femurală, dată fiind laxitatea articulară mai crescută, diagnosticul nu se poate stabili cu certitudine, motiv pentru care se consideră că vârsta optimă pentru certificarea displaziei coxo-femurale este între 1-2 ani, dar şi aceasta nu va putea fi posibilă decât numai prin investigaţii la diferite intervale de timp pentru a urmării procesul în evoluţia sa.
Diagnosticul bolii se bazează pe examen radiografic şi pe baza semnelor clinice, mai ales în cazurile uşoare de boală când semnele clinice sunt inexistente sau greu depistabile.

Un articol interesant. Detineti informatii despre aparitia displaziei coxo-femurale la indivizi ce provin din parinti "liberi de displazie" (genitorii au teste efectuate), iar ascendenta este verificata pe mai multe generatii? De ce apare si in aceasta situatie?
Putem aduce in discutie pe langa predispozitia genetica si anumiti factori favorizanti (alimentatie dezechilibrata, cu aport energetic crescut, rezultand o rata a cresterii prea mare, necorelata cu mineralizarea oaselor si consolidarea articulatiilor)?
Ar fi iarasi interesant de discutat care grade de displazie sunt acceptate pentru reproductie sau altfel spus in ce combinatii ale rezultatelor putem potrivi partenerii de monta?

Domnule Sorin Iacob sa va iua intrebarile pe rand

1.Nu,nu detin informatii desprea aparitia displaziei coxo-femurale la indivizi ce provin din parinti fara displazie,doar ca intr-adevar in cursurile mele se regasesc fraze despre displazie datorata aportului marit de hidrocarbonate ca element important deoarece au dezvoltat displazia coxo-femurală. Aceste rezultate indică faptul că hrana conţine substanţe de care anumiţi câini au nevoie într-o cantitate mai mare pentru o dezvoltare normală a articulaţiei. Acestea substanţe sunt reprezentate de: colagen, prolină, hidroxiprolină, alanină, lizină, hidroxilină, glicină, arginină
2. Da este foarte posibil ca alimentatia necorespunzatoare sa duca la deficiente in deplasare,deficiente in cosolidarea oaselor deoarece mioriticul este o rasa de talie mare si nu ajung mineralele,vitaminele,calciul,fosforul care se gasesc in mancarea uscata,umeda sau gatita au nevoie de suplimente speciale.
3.Din cate ni s-a spus la cursul de radiologie pot sa spun ca nu sunt acceptati nici masculii nici femelele cu grad de displazie, fiind el chiar si gradul I deoarece exista sanse de 50 % sa transmita descendentilor.Pentru femelele cu displazie este recomandata sterilizarea daca displazia este de gradul 1-2 si bineinteles operatia daca este un grad mai mare de displazie,la masculi la fel castrarea si operatia daca este un grad mare de displazie.

BRAVO, un subiect tratat la nivel maxim ,personal mi-as dori cit mai multe asemenea subiecte ,nu cred ca sunt in masura sa dau sfaturi referitoare la urmatoarele subiecte pe care mi-as dori sa le dezvolti ,dar consider ca cel putin mie mi-ar prinde bine .Deci orice subiect tratat la un asemenea nivel nu va face bine mioriticului ci orcarei rase si nu numai .Felicitari si chiar i-mi doresc mai mult ,si cred ca nu sunt singurul .

Va multumesc pentru apreciere.Da sigur subiecte interesante in patologia canina sunt foarte multe si pe viitor cu siguranta voi mai scrie.